Moto: "Istoria teatrului este, pana la urma, istoria capodoperelor sale" ~Lucian Pintilie
Au trecut 7 ani de cand Florian Lungu, eternul prezentator al Garana Jazz Festival, lansa faimosul indemn: "Avishai, don't be shy!". Era, atunci, vorba in propozitie de Avishai Cohen bassist-ul, cel care onora, in 2011, publicul din Poiana Lupului cu un concert al carui bis a depasit binisor 60 de minute!
Suntem in 2018, e vineri seara, ultimul concert al zilei doi. In contradictie cu tendinta, mai naturala, a ultimilor ani, aceea de a programa headlinershii pe pozitia a 3-a dintre cele 4 ale serii, a 22-a editie a Garanei a propus mai multe concerte-vedeta la ore binisor trecute de miezul noptii. Gig-ul lui Avishai Cohen - trompetistul nu a facut exceptie. Langa marea vedeta, alti 4 muzicieni: doi chitaristi (Yonatan Albalak & Uzi Ramirez) si doi bateristi (Ziv Ravitz & Aviv Cohen). Asezarea (multi-colora) in scena evoca un 1-2-2, ca tot suntem in preajma finalei Mondialului de fotbal. Sincronizarea celor 2+2 instrumente e teribila, sunetele nu se complementeaza, ci se suprapun, oferind senzatia de mare ansamblu.
O idee inspirata ne extrage, agale, din Poiana Lupului, ne urca pieptis, prin padurea intesata de corturi, spre primele case ale satului (trecand pe langa portita ce da la unul dintre cele mai dorite cimitire ale lumii, cel care priveste spre munti si spre jazz, facand pana si eternitatea suportabila), pentru a ne depune pe terasa de la nr 182.
Ne asezam langa o sticla de rosu si un chibrit de nefiltrata indoneziana. Trompeta lui Avishai umple valea lunga ca o palnie, ce coboara dinspre noua partie a Garanei pana la paraul din vale. E o noapte senina (am bifat a 3-a Garana in serie in care practic, cu exceptie a doua averse benigne pe timp de zi, n-a plouat!), limpede si calda. O aplicatie de mobil descifreaza numele stelelor. Dar parca sunt mai frumoase asa, fara nume.
Cateva ore mai devreme, gasisem prin padurile locului cele mai fabuloase ciuperci otravitoare pe care le puteam imagina. Ploile saptamanilor de pe urma, cele care au prins a manca si din inca-tanarul drum asfaltat dintre Brebu Nou si Slatina-Timis, au innebunit pamantul, facandu-l sa nasca palarii de infinite forme, inaltimi si culori.
Amintirea suratelor din regnul Fungi se amesteca cu vinul, tutunul si muzica. E una dintre noptile glorioase ale unui festival glorios. O capodopera facuta posibila de o alta capodopera. Traim alaturi de cateva mii de oameni fericiti care isi imagineaza propria eternitate aplaudand. E 01:24 si timpul pentru un cover dupa Teardrop-ul Massive Attack.
De-am fi mai aproape de vale, am auzi poate trenurile noptii.
***
Joi
Noul proiect al lui Mircea Tiberian, La Classe Operaia Va in Paradiso, e deschiderea ideala de festival. Plin de viata, jucaus, vioi, cu potrivite portiuni melancolice.
Mult-asteptata, vedeta sud-coreeana Youn Sun Nah incepe cuminte, acompaniata discret de chitara lui Ulf Wakenius. Apar cover-urile: Hallelujah de la Cohen (Leonard), Enter Sandman de Metallica. Urmeaza, la rand, Tom Waits. Vocea se joaca in fel si chip. Publicul prinde si se infierbinte. Bis-ul suna al naibii de bine in franceza.
Sebastian Studnitzky alearga intre trompeta si pian. E ceva teribil de chill in dialogul dintre pian si chitara (Laurenz Karsten), bass (Paul Kleber), tobe (Tim Sarhan). Ar fi jazz clasic de n-ar fi o chitara atat de clasica! La final, aparitia sintetizatorului hiper-ritmeaza seara.
Minge ridicata la fileu pentru ultra-dinamicii polonezi de la Pink Freud, jazz with a bang: percutie, bas si trompeta din toti plamanii, jazz, funk, downtempo - including un cover, including un cover Autechre.
Pe basist Wojtek Mazolewski l-am mai vazut la Garana, la fel de energetic, si-n 2016, cand scriam:
Wojtek Mazolewski Quintet, Oscar pentru tatuaje, costumatii fishtichii (un fel de Reservoir Dogs 2.0) si atitudine neconventionala, in caz ca exista asa ceva pe o scena de jazz
Pe de-alta parte, parerile variaza, un domn mai putin entuziast de stilul Pink Freudjilor i-a comparat cu "un soi de Ciuleandra pentru tobe si sax".
Vineri
Incepem devreme, cu un Kekko Fornarelli Trio oleaca prea melancolic pentru un debut diurn. Prilej de cina. Din pacate, oferta de mancare ramane modesta si in acest an. Gigi Taus si al sau Han La Rascruce nu mai coboara seara in Poiana Lupului. In lipsa chef-ului - sef, avem o singura sursa de gyulas. Buna, adecvat potrivita pretului de 15 lei, dar insuficienta. In 2 din 4 seri, gulasul s-a terminat inaintea soarelui.
Elena Mindru e vocea unui cvartet finlandezo-polono-roman in care vedeta asteptata si confirmata e vioara lui Adam Baldych, care se angajeaza in faine dialoguri cu pianul lui Tuomas J. Turunen. Ritmat, oarecum variat, dar senzatia generala e insa mai degraba de asteptare pentru ce va urma in programul serii.
Franco-germanii Courtois, Erdmann, Fincker - Bandes Originales ridica semnificativ nivelul. Doua saxofoane si un violoncel pentru o istorie a cinema-ului in sunete. "Thomas Crown Affair", "Hiroshima, mon amour", "Tous les matins du monde". Totul e teribil de abstract si teribil de atragator.
Sambata
Puba Hromodcka, muzicianul fugit din Timisoara in Germania federala in anii '70, e unul dintre oamenii de care se leaga istoria timpurie, primara, gimnaziala si, iata, adulta a Festivalului de la Garana. In 2018, Trupa sa, Puba Jazz Collection, a produs sonoritati de big-band, limpezi, blande, promovand mereu in prim-plan saxofonul lui Nicolas Simion.
Fiecare bucata a cvintetului Brothers - Adam Baldych @ Helge Lien Trio w. Tore Brunborg incepe lent, de pilda cu pizzicato de vioara si corzi ciupite de pian, peste care intra contrabas ciupit, apoi sax-ul imparte prim-plan-ul cu vioara, totul asezonat cu percutie discreta (folosindu-se de maturica rosie), totul crescand vartos, pana spre un repede inainte, usor disonant, extrem de atasant. Doua drone survoleaza multimea ce sare binisor de 5.000 de oameni si arunca imagini pe cele 2 imense ecrane ce strajuiesc scena. Baldych dedica seara fratelui pierdut, in a carui amintire asaza melancolie si tumult.
Roberta Fonseca e un trio cubanez foarte ne-cubanez. Viu, proaspat, dar nu latino. Trupa din << 'abana, cuba>> aduce publicul in pozitie bipeda cu un cover dupa "Quizas, quizas, quizas". Mambo de final aduce faimoasele strigate la luna care onoreaza numele Poienii.
La 1 fara un sfert, debuteaza Sly & Robbie with Nils Petter Molvaer, Eivind Aarset, Vladislav Delay. When dub meets future jazz norvegian. Si nu e prea clar ce iese.
Sly (Dunbar) and Robbie (Shakespeare!), 2 unchesi (66 & 64) jamaicani pionieri ai dub-ului, top groove masters, prin anii '70. In formula din 2018, peste dub-ul la relanti al jamaicanilor, sectiunea norvegiana intervenea cu 'inaltele'. Trilurile psihedelice ale trompetei lui Nils Petter Molvaer si electro-tanguielile chitarii lui Eivind Aarset construiau o tensiune care nu ducea tot timpul undeva, m-am intrebat la un moment dat daca cele 2 divizii (Jamaica & Norvegia) n-ar fi sunat chiar si mai bine separat.
Duminica
Pe langa handicapul inerent primei trupe ce trebuie sa incalzeasca, pe lumina, publicul, Stefano Battaglia Trio au debutat pe scena simultan cu meciul Franta - Croatia, ultimul din campionatul mondial. Peste entuziasmul italienilor de pe scena, in Poiana Lupului se mai auzeau si ecouri ale tresaririlor melomani-dar-mai-ales-microbistilor din pensiunile apropiate si backstage.
Rymden formeaza, probabil, un soi de Real Madrid al jazz-ului nordic. Bugge Wesseltoft, Dan Berglund, Magnus Ostrom sunt dream team-ul incapabil sa cante mai jos de nota 9. Tehnica e impecabila, melancolia rasuceste intestin, lipseste insa scanteia. Ea sa zareste, totusi, atunci cand Bugge lasa pianul de dragul keyboards-ului. Atunci sunt momentele cand suprematia capodoperei lui Avishai e, temporar, in pericol.
Dupa melancoliile scandinave, world music indian: Ekalavya (ceva print al junglei in Mahabharata, bun arcas, desi n-avea degetul mare de la mana dreapta!). Intre world music cumintzel si pasaje mai energice cu influente etno, impresioneaza tehnica dar si prezenta si entuziasmul basistei (Mohini Dey, 22 ani), care isi marturiseste dragostea veche (!) pentru Garana.
***
And then, there was soundcheck! Neverendingly so - un pic peste o ora.
Cam la o ora (poate si jumate) dupa inceputul soundcheck-ului la 01:30AM, au aparut insa Stanley Clarke & asociatii si totul a fost bine. Un bis desavarsit al concertului de inchidere de la Garana 2015, cand notam:
La 2 ceasuri pe cadran si 5 grade in termometre, un barbat inalt, melanj de Denzel (alura), Barack (zambet) si Morgan (timbru recitativ) a intrat pe scena. Stanley Clarke s-a prezentat la startul unuia dintre cele mai explozive momente din istoria de 19 ani a jazz-ului catarat acolo where only the eagles dare. La aproape doua ore distanta, Clarke si ai lui (Gochiashvili la pian & keys, Mitchell la tobe, Cohan la keyboard) dimpreuna cu multimea facand unghi drept cu bustenii pe care paturile zaceau abandonate repetau intru fericire: If you hear any noise / It's just me and the boys / Hittin' it!
A fost momentul de maxim al recitalului unui muzicant ce, dincolo de ale sale fermecatoare versiuni de bass, a stiut sa presteze cel mai bine la coardele sensibile ale unei multumi care asteptase febrila indelung pregatitul climax.
Luni, 01:54AM, Poiana Lupului, Garana.
Stanley Clarke, jovial si stralucitor, aceeasi formula de monstru sacru colectionar de jazz wunderkids / uncenici vrajitori. Ex: de 3 ori mai tanar decat Mr Clarke (67), Beka Gochiashvili (22 - pian, keyboards): la 13 ani a castigat locul 1 la concursul festivalului de la Montreux, la 16 ani impartea claviatura cu Chick Corea.
Surpriza surprizei serii a venit cand a fost invitata pe scena si Mohini Dey, cea de la cateva paragrafe mai sus. Vizibil imbujorata, cu lacrimi pe la colturi dar la inaltimea improvului, bas la bas cu Stanley Clarke. Fairytale come true and all, #denarfinusarpovesti.
Au urmat bisuri extinse, multimea nu s-ar fi mai dat dusa, s-a cantat pana luni dimineata, la 3. La final, cand, printre mesajele conclusive festivalului, printr-o 'indiscretie' a MC-ului, am aflat, si i-am cantat de La Multi Ani lui Marius Giura, patriarhul Banat Jazz Foundation / Garana Jazz Fest. Dupa care ne-am retras fiecare pe la corturi/pensiuni, zambind, ca dupa un inceput bun de saptamana :)
Luni, 2:57AM: Stanley Clarke Band feat Mohini Dey. Beka Gochiashvili, Cameron Graves si Salar Nader (dressed as JC)
Note
1. Stanley Clarke va reveni in Romania la Timisoara, candva in toamna 2018 (Marius Giura)
2. Am facut si un playlist pe Spotify - nu e nici exhaustiv, nici specific - include o parte din artistii de la Garana 2018, dar nu neaparat piesele interpretate in Poiana Lupului. PS. E o lista colaborativa, puteti sa adaugati si voi piese :)