Veliko Tarnovo - stanci de calcar si ziduri de cetate

Plecam dimineata, dar nu foarte, la o ora de bun simt, asa cam 7 si jumatate. Mica gasca e formata din Marius (zis si Gogu :) ), Dragos (zis si Bogdan), Claudia (numita si Camelia) si subsemnata (zisa si Cristina, zisa si Monica), "zisele" fiind zise de o terta persoana - a cincea in cazul de fata - ne obisnuita cu numele noastre, mai putin in cazul Gogu. Ca si anul trecut, principala grija e sa avem buletinele la noi. Mai facem ultimile verificari, nu care cumva sa se fi razgandit ele si sa fi ramas acasa. Plecam cu Guns'n'Roses la bord: "(Take me down to) "Paradise city" si se pare ca destinatia asa a fost.



Principalul motiv al celor trei a fost sa se catere de dimineata pana seara pe peretii calcarosi de la Veliko, iar a mea de intalni gasca de motociclisti ce si-a propus aceeasi destinatie pentru weekend si de a vedea orasul mult vestit si poftit de calatorul din mine. Ca peste tot, sunt interesata de locurile cu iz medieval si de abia asteptam sa vad cetatea. Baietii si-au exprimat dorinta de a le povesti si lor in doua cuvinte despre ce e vorba caci ei in afara de faptul ca stiu cam orice priza din pereti si vestitul restaurant Tempo (pe care il voi lauda cu risipa de detalii mai incolo) nu mai stiu nimic despre Veliko, desi cel putin Dragos vine cam a 15 oara aici.



Cu o mica paranteza, mentionez ca ma entuziasmez cand la iesirea din Bucuresti am surpriza sa il vad pe singurul care mai are o motocicleta ca a mea - vestitul SLR verde ( a mea e galbena si mai are o fata - Elena - unul negru - in rest...suntem unici).

O data iesit din Bucuresti ai parte de privelistea palatelor cu turnulete in care nu domnite stau inchise, ci zmei cat se poate de negri sau vrajitoare renumite ce te scapa de farmece si blesteme.

In drum, poti avea nenorocul de a gasi "cazuta" in fata ta bariera de la Jilava. Desi merge cam a 7-8 oara (nici el nu mai tine bine minte), Marius nu a avut parte de aceasta pana acum. "E ca si cum ai intalni bariera pusa intre 2 Mai si Vama Veche!"

Veliko Tarnovo - pe langa stancile pe care au ajuns sa nu mai aiba loc bulgarii de romani - are o multime de izvoare asa ca nu ai nevoie de rezerva de apa. Baietii mai au inca in masina un bidon de saptamana trecuta cu apa de izvor de Veliko. Si e si rece!



Pomii infloriti stau imprastiati ca niste bulgari imensi pe dealurile din peisaj. Ajungem la vama in jur de ora 9. Nu stiu daca am prins schimbul de tura, dar stam mai mult decat cele 2 minute obisnuite. Pot spune chiar ca am avut parte de aglomeratie, avand in vedere ca era coada de vreo opt masini. "Vamesii fac greva prin exces de zel!", glumeste Gogu (Marius).

Ajungem la Veliko Tarnovo un pic dupa ora 11 si un soare frumos era prezent. Primul lucru pe care il facem e sa schimbam niste lei in leva (da, lei si nu euro), nu multi, ci cam 60 de lei care mie imi vor ajunge pentru doua mese exagerat de bogate, intrarea la cetate si o brosura cu castelul, in limba romana. Cursul este 1.96 leva pentru un euro si 0.54 lei pentru 1 leva. Cateva minute ne ia sa gasim o cazare pentru parintii lui M si ei chiar au norocul sa gaseasca disponibil pentru 32 de leva/camera. Adevarata pomana, dar cam astea sunt preturile reale! Si norocul a fost cu atat mai mare cu cat exact sambata era ziua orasului si bulgarii cu chef de petrecere si-au facut rezervari cu doua saptamani in avans!!! Oau!



Apoi mergem repede la stanci, acolo de unde vom admira intreaga panorama asupra orasului spre iesirea dinspre Russe si unde muschii se vor pune la treaba pentru ascensiuni cat mai inalte pe peretii de calcar. Incurajarile sunt in lant, iar admiratia mea pentru pasiunea oamenilor astia e fara limite. Si credeti-ma ca nu stii despre ce e vorba cu adevarat pana nu incerci si tu. E tare usor sa te uiti, dar cateva zile vor ramane pe tine urmele ascensiunilor sub forma de zgarieturi sau de febra musculara daca muncesti activ in lupta cu peretele.



Drumul spre stanci trece pe langa o manastire de maici (Criti Monastery - nume ce vine de la roca pe care este cladita manastirea).



De partea cealalta a raului, greu accesibila, se afla manastirea de calugari.



Dupa cateva ore ii las totusi pe baieti in treaba lor si ma duc sa cuceresc cetatea. Impresionant, fost capitala a Bulgariei intre 1185 - 1393 (an in care a fost cucerit de turci) - Tarnovgrad - "a treia Roma si al doilea Constantinopol" - se intinde pe nu mai putin de 110.000 mp. Zidul de 3,4 m grosime pe alocuri si de 10 m inaltime a ajutat-o sa reziste atacurilor dusmane.



Numeroase poduri traverseaza raul Iantra din orasel.



Pe seara, dupa lungul meu pelerinaj la cetate si grelele ascensiuni pe stanca ale tinerilor, e normal sa ne fie foame. Stapanirea acesteia a fost posibila la restaurantul Tempo unde tot de romani dai. Nu cred ca as fi reusit sa il gasesc singura asa cum nu cred ca as fi gasit o masa libera. Imaginati-va portiile cele mai mici de 400 de grame, iar cele obisnuite peste jumatate de kilogram, facute parca sa te ajute dupa o zi de munca sa te repui pe picioare. Poti comanda cam orice fel de pizza, salate (nu mai zic de celebra Sopska salad - salata bulgareasca - cu o telemea facuta parca dintr-un lapte tocmai muls si din niste rosii parca abia culese), portii imense de fripturi (nu mai scumpe de 7-8 leva cele din urma), diferite feluri de paste cu de toate prin ele si cartofi frantuzesti (cu branza si oua ori smantana ori unt) copti in vase de lut, aduse la masa aburind si lasandu-se asteptate sa se zvante dogoarea din ele pentru a putea fi savurate. Si bineinteles ca toate acestea trebuiesc insotite de o Zagorska (berea bulgareasca).

Motociclistii de acasa erau si ei prin zona, dar nu am apucat sa ii salut. Ei si-au aranjat cazarea undeva la 17 km de Veliko.



Cu burtile pline, ne urnim si mergem inapoi spre padure unde trebuia intins cortul. Cu teama ca pe raceala ce m-a rapus tocmai asta imi lipseste, ma infofolesc bine si ma bag in sacul de dormit. Pana dimineata insa natura ma incarcase cu energiile pozitive si facuse din mine un om sanatos. Doar mustele care faceau roi in jurul mesei ne-au deranjat la micul dejun.



Duminica imi voi incerca si eu fortele pe perete, sustinuta de prietenia lui Marius de care mi-a dat mereu dovada.
 "Hai, mai sus, hai ca poti!!! Uite priza acolo; inca un pic! Pune piciorul in gaura aia! Genunchiul sus! Impinge din dreptul!"
"Nu mai pot! Gata, imi ajunge! Da-ma jos!"
"Hai ca poti! Imi vine sa arunc cu pietre in tine! Mai sus!" Si urc mai sus, ma chinui, bratele ma dor, ma fortez si mai intru un pic in sus pe crapatura din perete.



De sus, panorama iti rasplateste efortul. Dar nici ea nu imi poate da insa forta sa ajung mai sus. Lipsa antrenamentului ma rapune de data asta.
"Gata! Da-ma jos!" strig la Marius (Gogu) care ma sustine in coarda.
"Ce incapatanata esti!' ma lauda el.
 "Nu imi zici ceva nou!" :)



De abia spre patru dupa-amiaza, dupa lungi escaladari si dupa ce soarele a devenit deja vedeta, ne convingem - mai mult foamea a reusit - sa strangem si sa mai facem o vizita restaurantului inainte de a lua drumul catre casa. Cativa enduristi fac galagie cu KTM-urile pe langa noi. Le zambesc cu inteles si ma gandesc la rotile de acasa ce tanjesc si ele dupa asemenea carari.



Pe drum, numeroase masini ale conationalilor trec pe langa noi. In vama, NATO face iar legea si vamesii fac iar exces de zel. De abia dupa vreo 40 de minute reusim sa trecem granita. Spre 10 p.m ajung si eu acasa cu Veliko in suflet si cu dorul de duca (inca) ne trecut.




______
Autor: Cornelia Florea